Din 2003, acest grup dovedește că focul poate fi artă sau sport extrem – dar nu joacă. Vorbesc cu naturalețe despre colegii care s-au ales cu arsuri de gradul 2 sau 3 și, în același timp, văd munca lor doar ca pe o pasiune. Cu o diferență: una de care „se țin”. Au fost primii care au făcut spectacole cu foc în România și folosesc și azi efecte pe care nu o să le vedeți la alte trupe. Iar dacă credeți că numele CrispUs are vreo legătură cu focul, o să fiți surprinși. Nomenclatura e pașnică, dar prezența lor live e spectaculoasă.
După spectacol, am stat de povești cu Rares Helici despre Crispus și importanța direcției vântului în meseria lor.
Știu că aveți 10 ani de experiență în munca voastră cu focul. Cum ați început, de unde a pornit proiectul?
Am început în august 2003, în perioada Festivalului Medieval din Sibiu. Făceam parte și atunci, ca acum, dintr-un ONG pe nume CRISPUS. Atunci am organizat un proiect de schimb de tineret, interculturalitate, la care au venit vreo 60 de participanți din multe țări. Fiecare venea cu câte un talent personal – de la pictură la jonglerie sau teatru – și ne învățam unii pe alții ce știm mai bine să facem. Apoi, pas cu pas, am crescut.
Numele CRISPUS de unde vine?
Noi am numit trupa după ONG-ul din care făceam parte, CRISPUS. Iar organizația și-a luat denumirea pur și simplu dintr-o combinație de două nume, ale persoanelor care au înființat-o: Cristina și Pușa.
După aceea am descoperit câte lucruri poate însemna. De la „crisp” în engleză până la pelicanul creț (pelecanus crispus) sau împăratul roman.
Tu spui foarte simplu „am crescut”, pare ceva foarte ușor și natural. Totuși, ce te face să te trezești într-o dimineață și să îți spui „hm, cred că azi vreau să suflu flăcări”?
Da, pentru că foarte natural am încercat. Am vrut să vedem cum e, ne-a plăcut și dacă ne-a plăcut ne-am gândit că putem să formăm un grup, să nu rămânem doar niște simpli oameni care au o pasiune și se joacă cu pasiunea lor. Am fost primii care am adus așa ceva în România, între timp pot spune că s-a creat o piață, au apărut multe trupe care spectacole în acest gen.
Lăsăm publicul și cei care ne invită la evenimente să decidă ce ne diferențiază de alții. Pot spune doar că nu jonglăm doar cu focul, așa cum fac alții. Unii din București spuneau că sunt fachiri. Noi nu suntem fachiri, noi nu suntem circari, dar ne place să ne jucăm cu focul și ducem focul înspre artă. De altfel, noi nici nu folosim doar focul – includem în spectacol și efecte pirotehnice, pe care alții în România nu le au.
E o artă, e un sport extrem ce faceți voi?
Este o pasiune în primul și în primul rând. Una de care ne ținem. Băieții își creează coregrafiile și își aleg muzica, atunci când nu cântăm împreună cu o trupă live.
Avem multe spectacole personalizate, în funcție de locul în care mergem. Vedem tema evenimentului și a petrecerii și ne adaptăm prin muzică și costume; evident, urmează și coregrafia, care e foarte importantă la spectacolele mari, care durează 40 de minute și la care avem muzica live.
Ce înseamnă antrenament în ceea ce faceți voi? Cum te pregătești pentru a lucra cu focul?
Ne pregătim foarte mult pentru că vrem să învățăm cât mai multe mișcări. Nu am avut manuale și profesori; ne uităm în schimb pe internet la filme și tutoriale. Însă poți să vezi multe, important e să se „prindă de tine”, să fie o mișcare naturală care să îți iasă.
De altfel, foarte multe mișcări nici nu o să le găsești pe internet, însă îți dai seama din ceea ce faci tu. Vezi că ți-a ieșit o mișcare, ceva spectaculos, continui să o perfecționezi.
Nici nu am studiat să vedem ce piață e afară, să căutăm inspirație de la alte trupe sau să putem zice că avem un model în acest domeniu.
Cât e de riscant ceea ce faceți? Care sunt riscurile?
Riscă să se ardă, asta în primul rând. Unii dintre ei au stat în spital cu arsuri de gradul 2 și 3, câteva săptămâni, dar așa te înveți minte. Cât despre arsurile mici pe mână, astea sunt clasice, ne-am obișnuit cu ele! E normal să te arzi un pic, dar dacă nu ești atent se întâmplă arsurile adevărate.
Pentru siguranță, înseamnă să ai spațiul necesar în jur. De exemplu, atunci când facem spectacol în spații închise, pentru televiziune sau evenimente, e mult mai complicat – trebuie să fugi cu torțele aprinse rapid afară, pentru că nu ai unde să le lași jos. Iar dacă cei de la securitate nu îți fac culoarul, te arzi! E foc, nu poți să îl plimbi printre oameni.
Iar la suflat, dacă nu îți controlezi respirația, în momentul în care sufli foc te arzi. Trebuie să fii foarte atent și la vânt, care se poate schimba dintr-o clipă în alta. Dacă nu sufli pe direcția vântului, se poate oricând întâmpla să îți întoarcă flacăra spre tine – știu cazuri în care un om și-a ars toată fața sau a înghițit flacără și s-a ars până în stomac.
Auzisem de la colegi de breaslă de-ai voștri că și lichidul e periculos dacă îl înghiți.
Lichidul pe care îl folosim noi nu e o problemă, dacă nu-i aprins. Lucrăm cu un gaz lampant combinat cu un ulei. Pe vremuri, în zona asta a Ardealului, bunicii mai luau înainte de iarnă câte un „ștompăl” așa mic de gaz lampant și nu aveau probleme cu răceala.
Nu folosim lichid de aprins focul la grătar, cum se găsește prin supermarket, chiar dacă am văzut că unii mai lucrează cu așa ceva. I-am văzut pe unii care încearcă, mai ales animatori prin baruri, cu votcă și alcool distilat, care arde instant, ca benzina – e și mai periculos!
Dacă torn amestecul folosit de noi pe jos și arunc în el o țigară, nu se aprinde.
Următorul vostru spectacol e la Alba Iulia Music & Film Festival. Ce ați pregătit?
Este un spectacol de 15 minute în care folosim toate efectele din arsenalul nostru de foc. Muzica va fi o combinație de ritmuri, lente și alerte, pentru un show complet la care așteptăm cât mai multă lume.
Mai multe detalii despre trupa CRISPUS găsiți pe pagina lor de Facebook. Între 5- și 8 septembrie, vă invit la Alba Film Fest, unde îi puteți vedea live.